Anica lu” Gheorghe -al Linii lu” Șervețel

 ”Porcule!” – îmi răsună deodată în urechi vocea răstită, aproape pătimașă..

Și mă scoate din amorțeală. O privesc amuzată și simt cum mă năpădește un sentiment de profundă admirație. Până acum n-am simțit niciodată pentru ea admirație. Iubire, da! Necaz, uneori! Recunoștință, cu siguranță! Dar azi o admir pe băbuța asta micuță, îmbrăcată într-o bluză de pânză neagră cu floricele gri, cu o fustă neagră și cu nelipsitul șorț, din ale cărui buzunare mă aștept totdeauna să apară un capăt de sfoară, o bomboană, un grăunte de usturoi. Câteva șuvițe de păr argintat ies rebele pe la tâmple, din baticul - negru desigur - prins cu un nod meșteșugit la spate. Ochii albaștri, nasul mic și aplecat către gura pe ale cărei buze subțiri pare că sunt adunate necazurile multor generații, poartă urmele tuturor sorilor care au încins câmpia de-a lungul anilor. Trei cute adânci pornesc din colțurile ochilor. Obrajii sunt netezi, pregătiți să primească mângâieri ce i-ar aduce o amintire de zâmbet în priviri, dar care sunt mereu doar aproape uitate așteptări.

E așezată turcește pe preșul pus pe pământ, în fața trunchiului de salcâm de la poartă. Un picior îi iese de sub fusta prăfuită, în care stau înghesuite niște teci de fasole uscate. Talpa, care n-a văzut pantof decât în zilele de sărbătoare, poartă pe ea urmele pământului cu care se înfrățește în fiecare zi. Călcâiele bătătorite sunt străbătute de brazde adânci lăsate de plugurile nevăzute ale vieții la țară. Îmi sunt dragi picioarele astea cu degete noduroase și strâmbe, cu unghii bordate de straturi ancestrale de noroi și praf.

Acesta este unul dintre puținele răgazuri pe care și le oferă. Un prilej de odihnă activă, căci degetele extrag cu destoinicie boabele de fasole din teci, prefigurând masa gustoasă de mâine.

-          Chiar așa i-a zis, ghea!? Se miră femeia care stă pe vine în fața ei..

-          Da! S-a uitat la el mânioasă și i-a zis: ”Porcule! Să ieși afară d-aci!” .. plusează.

Femeia își acoperă gura cu mâna, a mirare. Stă așa câteva secunde, judecând povestea pe care tocmai a aflat-o. Apoi își potrivește basmaua pe cap.

-          Hai, ghea! Că mă duc să fac de mâncare la pui!

Se întoarce brusc către potecă și pleacă. Nu ”pa”, nu ”te pup”, nici măcar ”ziua bună”.. care sunt obligatorii în ceremoniile noastre de ”rămas bun”. Ele știu că peste un timp se vor revedea, că timpul acela e doar o răsuflare între două povești, sau două munci, care le vor aduce, din nou, împreună. Și între două răsuflări nu-ți spui ”la revedere”.

Rămân cu femeiușca asta care a născut cinci copii, printre care și mama mea, care a văzut de o cohortă de nepoți, printre care și eu, care muncește încă la câmp, cu secerea în holda de grâu, sau între porumbii de două ori mai înalți decât ea, ce îi lasă mici tăieturi pe pielea bătută de vânturi. Care mai apoi vine acasă și ne pregătește cea mai bună mâncare din lume: ouă în tigaie, perpelite în puțină untură, cu roșii dulci, culese atunci din grădină și brânza aceea care nu are asemănare, făcută, în fiecare zi, de mâinile ei, din laptele muls de la capra și oițele ce-și au sălaș în spatele casei, într-un țarc.

Mă inundă bucuria aceea pe care o simți când ai descoperit ceva important.

Iar descoperirea de azi este că mamaia mea e un om onest, corect, care are sentimente. De fapt, cred că este prima dată când descopăr că și ea e om. Până acum era doar mamaia mea. Cea care avea grijă să mănânc, să mă îmbrac cum se cuvine, să-mi amintească să mă întorc acasă din rătăcirile fascinante pe malul Vezii, sau prin bostanii în care lubenițele se perpeleau la soare, furându-i culoarea și dulceața. Asta era funcția ei pe acest pământ, în universul limitat al viețuirii mele. Și brusc, mi s-a arătat că sub costumul de bunică pe care îl poartă zi de zi în filmul meu, este o femeie sinceră, nebârfitoare, care judecă lumea din jur cu unitățile de măsură ce i s-au dat. De la înălțimea celor patru clase care abia o ajută să-și scrie numele cu litere tremurate, sau să facă socoteala celor câțiva bănuți pe care i-i aduce poștașul în chip de pensie de agricultor, la povețele primite de la mama ei, bâta – cum obișnuiam să-i spunem noi, strănepoții, dar – mai ales – din învățămintele desprinse de zi cu zi, din viața ei de țărancă neaoșă, bunica mea mi-a arătat azi că oamenii sunt frumoși și când au colb între degetele de la picioare.

Mă întorc către ea și o cuprind în brațe cu duioșie. O pup pe obrazul neted, care și-a primit, în sfârșit alintarea. Ea își ascunde emoția într-un protest moale.

-          Ce te-a apucat, fa!?

-           Ce să m-apuce!? Uite așa, o dragoste de tine! Și mă fac că nu observ o umbră de lacrimă pâlpâind în culoarea albastră a ochiului ei.

Ceva mai devreme, am luat preșul, l-am așezat lângă salcâm și ne-am instalat acolo.

Eu, tolănită la soare, cu capul rezemat de coaja scorțoasă a salcâmului și cu un roman furat din lada cu cărți a lui tataie, în mână. Încerc să adun cuvintele în propoziții, dar ele zboară odată cu rândunicile care plonjează razant cu pământul, mereu și mereu  pe același traseu, la doar câțiva metri în fața noastră. Azi, rândunicile spun o poveste mai interesantă.

Ea, cum ziceam, stă turcește lângă mine și despică tecile care pocnesc și fâșâie familiar. Nu vorbim. Fiecare, cu gândurile ei, alături doar fizic, dar în lumi paralele.

Apariția unei vecine ne transformă în audiență.

Femeia tocmai s-a întors de la Roșiori, unde a fost la tribunal. Acolo a fost în sală când s-a judecat procesul lui Sucu a lui Niculae.

Aflăm că Sucu i-a bătut vaca lui Niță, din capul satului, când a prins-o în lotul de lucernă din vale, A bătut-o așa de rău, că biata vietate a luat-o la fugă înfricoșată și a căzut de pe malul abrupt al Vezii, în apele în care și-a găsit pieirea. Apoi a plecat spre casă, Sucu a plecat spre casă, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, nici prin gând trecându-i că ar purta vreo vină asupra morții bietului animal. Dar toată întâmplarea fusese văzută de țața Floarea a lui Gheorghiță, ăl de i-a murit ta-su în războiul cel mare și a fost crescut , împreună cu ceilalți 6 frați,  de mumă-sa singură. Floarea ridica la vie, că acolo, pe vale, are și ea rândurile de producătoare, din care face vinul ăla de-l ține beat pe bărbat-su de toamna până primăvara. Când a văzut vaca moartă în albia râului, a alergat la Niță și i-a povestit toată tărășenia. Să-și taie omul animalul, măcar să recupereze ceva din pagubă, dar și să-i spuie cine a pricinuit toată supărarea. Păi pentru o mână de lucernă se merită să omori mândrețe de vacă?!

Niță s-a dus supărat la poarta lui Sucu, să-i ceară socoteală. Iar acesta a ieșit cu parul la poartă, amenințând cu bătaia, că ce căuta vaca ăluia în lucerna lui?!

Așa a ajuns Niță să-și caute dreptatea la tribunal, cu țața Floarea lu Gheorghiță ca martor și vecina, care habar nu am cum se numea, în grămada de gură cască din sala de judecată.  Judecătoarea i-a dat câștig de cauză lui Niță și l-a obligat pe Sucu să plătească vaca, la prețul pe care l-ar fi dat în târgul ce se ține în fiecare joi pe poiana dinspre Drăgănești – 300 de lei.

Mamaie asculta  revoltată întâmplarea, cu un ochi pe tecile de fasole și altul pe vecina transformată subit în vocea buletinului de știri locale.

Mai scăpa câte un ”Hai, ghea! Fir-ar el al raibii de ticălos!” Și, la final.. ”Bine i-a făcut, ghea! Auzi, să omori vaca pentru o gură de lucernă!?”

Odată terminată reprezentația, vecina și-a văzut de drumul ei. Mamaie n-a mai scos o vorbă.

Să fi trecut câteva minute, până s-a ivit mătușa căreia îi povestește, la rândul ei știrea.

O urmăresc și constat că povestea ei respectă întru totul scenariul pe care îl ascultasem mai devreme. Nici o floricică, nici o figură de stil.. Mamaie prezintă întâmplarea întocmai. Ceea ce mă bucură. Că nu coafează istoria, ca să pară mai interesantă.

De aceea, ”Porcule!” spus cu mânie și patimă mă șochează.

Apoi mă înduioșează. Acolo, în insulta zoologică exclamată cu patos, stătea sentința ei, deliberată în clipele de judecată tăcută, dintre aflarea și răspândirea veștii.

La ora când retrăiesc aievea această întâmplare, mamaie a făcut de mult ceată cu tataie, cu tata și alți oameni dragi, în lumea de dincolo.

Îmi amintesc că mi-e dor de ei, uneori.

Mi-i imaginez depănând povești în jurul unei mese rotunde, cu picioare joase, din lemn., Unii sunt așezați pe jos, alții pe scăunele ca niște mici copăițe cioplite rudimentar, în care stau înfipte câte trei bețe drept picioare.  Câțiva, printre care și tata, nu au astâmpăr și se mișcă de colo colo, gesticulează, adăugând dinamică grupului vesel, pentru care timpul s-a oprit în loc. Vorbesc unii peste alții, râd, ascultă.. așa cum îi știam eu, la vremea când descopeream că Anica lu Gheorghe al Linii lu Șervețel era și om, nu numai mamaia mea.