Moș Nicolae

În dimineața aceea ne-am trezit devreme. Și eu, și fratele meu.

Am traversat în viteză holul mic și camera de zi, care despărțeau dormitorul nostru de holul de la intrare. Acolo lăsaserăm, curate și așezate ordonat, ghetele, care, în orice altă zi, ar fi zăcut aruncate la întâmplare, capcane nevăzute pentru oricine nu era atent pe unde calcă.

Eu aveam vreo 12 ani, vârsta la care începi să îți dai seama cum stau lucrurile cu Moș Niculae, cu Moș Crăciun. Începi să observi manevrele părinților în încercarea de a te păcăli că Moșul ți-a trimis mult așteptatul cadou. Intri în jocul lor transmițînd discret, sau direct, ce ți-ai dori să primești. E vârsta la care treci un prag al inocenței, un prag pe care îl depășești cu regretul că lumea pe care o credeai aievea e doar o plăsmuire.
Aveam 12 ani și mă întrebam ce dulciuri mi-o fi cumpărat mama de Moș, ce o să găsesc în încălțările pregătite tradițional, care va fi surpriza?
Gabi, mai mic, încă era convins că Moșul are timp să treacă prin toate casele cu copii, cu tolba plină de bunătăți în spate.Iar eu nu mă înduram să îi stric bucuria.

Ajunși lângă ghetuțe, am rămas amândoi perplecși privind la cele 4 găuri negre care se deschiseseră, probabil, peste noapte și precis înghițiseră cadourile mult asteptate.

Mama se auzea trebăluind prin bucătărie, dar era exclus să o întrebăm ce s-a întâmplat. Ne-am fâțâit o vreme prin preajma ei, am mâncat, am băut apă, ne-am pus și farfuriile în chiuvetă, ceea ce se întâmpla foarte rar. Am încercat mici conversații, dar nimic! Nu a pomenit deloc de personajul absent, ca și cum el nu ar fi existat niciodată, ori ziua era una obișnuită.

De câteva ori, în cursul dimineții am verificat dacă, totuși, a apărut ceva în ghetele noastre. Am scormonit prin amintiri căutând dovezi că anul ce a trecut am fost mai nevolnici, mai năzdrăvani. Ne-am și acuzat reciproc pentru cine știe ce prostii care ar fi făcut-o pe mama să ne pedepsească. Și care, cu siguranță, erau motivul nefericirii noastre din acea zi. Dar nu! Nu fuseserăm mai răi, nici nu făcuserăm mai multe trăznăi decât în alți ani! În concluzie, habar nu aveam ce n-a funcționat cum trebuie!
Așa că, triști și nedumeriți, am renunțat la căutări.
Ședeam în pat muncindu-ne gândurile cu întrebări fără răspuns, vorbeam despre chestii care nu aveau nici o legatură cu problema care ne preocupa, când a sunat cineva la intrare.
Mama ne-a strigat să mergem să răspundem, pentru că ea e ocupată. Nu aveam chef. Nici de musafiri, nici de conversații sau povești. Dar am mers la ușă. Am deschis și n-am văzut pe nimeni. Apoi, privirea ne-a căzut pe un pachețel așezat pe covoraș, în fața noastră. 
L-am luat curioși și am văzut: Pentru Ligia și Gabriel. De la Moș Niculae.  

Habar nu mai am ce conținea pachetul! Venise Moșu'!
N-am să uit niciodată valul de fericire care m-a cuprins.
Retrăiesc acel moment în fiecare an al vieții mele, în ziua lui Moș Niculae, simțind aceeași bucurie. Acela a fost momentul în care am ințeles că Moș Niculae, Moș Crăciun există și nu vor muri atâta timp cât există bucuria de a dărui, de a face cuiva o surpriză placută. Ei sunt sentimentul curat care te îndeamnă să faci pe cineva fericit. Ei sunt clipa în care gestul tău se transformă în zâmbetul celui care a primit darul tău! 
Ei se bazează pe noi pentru a aduce un pic de fericire în lume. 
În fiecare dimineată de 6 decembrie îi zâmbesc lui Moș Niculae, care mi-a oferit una dintre cele mai frumoase emoții din viața mea și mamei mele, prin sufletul căreia a trecut această emoție.